Astăzi (27.03.2012) se împlinesc 94 ani de la Unirea Basarabiei cu România.
Evenimentul de la 27 martie 1918 a rămas în memoria buneilor și străbuneilor noştri pentru întreaga viaţa, iar pentru generaţiile contemporane constituie o pagină glorioasă din istoria naţională studiată la şcoală.
Revoluţia rusă din februarie şi cea din octombrie 1917, pe lângă efectele negative, au constituit punctele de pornire pentru emanciparea naţională a popoarelor anexate forțat Imperiului Ţarist. La 2/15 noiembrie 1917, guvernul sovietic publică declaraţia drepturilor popoarelor Rusiei, semnată de Lenin şi Stalin, care recunoştea egalitatea şi suveranitatea popoarelor Rusiei, dreptul lor la autodeterminare liberă, până la separare şi formare de state independente.
Deşi respectată un timp foarte scurt de către guvernul sovietic, această declaraţie a facilitat autodeterminarea Basarabiei. La 25 octombrie 1917, Congresul ostaşilor moldoveni a proclamat autonomia teritorială şi politică a Basarabiei, iar la 2 noiembrie 1917, a avut loc şedinţa biroului organizatoric pentru constituirea Sfatului Ţării – organul legislativ al provinciei.
Deoarece hotarul pus în 1812, pe linia Prutului, a reuşit să înstrăineze populaţia românească de pe cele două maluri ale râului (sovieticii au reuşit să repete aceiaşi performanţă după reinstalarea hotarului pe Prut în 1944), după proclamarea independenţei Basarabiei încă o bună parte a basarabenilor rămânea rusofilă. Dar, graţie unui grup de intelectuali, basarabenii au fost readuşi în albia românească. Rolul conducătorilor, unui popor deznaţionalizat şi dezorientat, în decizia politică de unire a Basarabiei cu România, a fost enorm.
La 24 martie, I. Inculeţ, D. Ciugureanu şi P. Halippa au adus la cunoştinţa deputaţilor Sfatului Ţării poziţia Guvernului român în privinţa unirii, care s-a bucurat de susţinere.
După dezbaterea chestiunii unirii, la 27 martie/9 aprilie 1918, în şedinţa Sfatului Ţării s-a votat unirea Basarabiei cu România.
”În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România.”
Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!
Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan
La Actul Unirii au participat 135 de deputaţi, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abţinut, 13 deputaţi fiind absenţi. Voturile „contra” sau „abţinerile” faţă de actul unirii au venit, în special, din partea reprezentanţilor grupurilor etnice minoritare. Citirea rezultatului a fost însoţită de aplauze furtunoase şi strigăte entuziaste
„Trăiască Unirea cu România!”.
Desigur că, unii minoritari au luptat din răsputeri, prin propagandă şi subversiune ca „să zădărnicească actul unirii, prin sabotarea instituţiilor publice, părăsind funcţiile şi refuzând să depună jurământ de credinţă Statului român”, pentru a readuce timpurile dominaţiei ruseşti, căci au avut ce pierde: „Aceste elemente având o stare economică înfloritoare şi fiindu-le deschise toate instituţiile de cultură, cum şi cele care duceau la administrarea provinciei, s-au bucurat de mari privilegii sub vechiul regim ţarist. Ele formau pătura conducătoare, deţineau toate funcţiunile de încredere în Stat şi erau cele mai docile unelte de deznaţionalizare a populaţiei româneşti pe care ruşii aveau tot interesul s-o îndepărteze de la viaţa publică. Funcţiile administrative, învăţământul, presa, cu un cuvânt toate instituţiile, erau în mâna minoritarilor, când ruşilor (autorităţilor ruse – n.a.) le lipsea posibilitatea să plaseze propriile lor elemente”.
Întreaga Românie a sărbătorit acest eveniment cu mare entuziasm. Localităţile aveau steaguri tricolor, s-au ţinut prelegeri în şcoli, care au prezentat importanţa celor produse la 27 martie 1918, s-au ţinut momente de reculegere în memoria celor ce s-au jertfit pentru idealurile naţionale.
Cauza principală a suferinţelor Basarabiei pe parcursul anilor 1918-1940 a fost nu atât situaţia social-economică a Basarabiei de după Unire, cât politica expansionistă a bolşevismului rus – scria istoricul M. Bruhis – ”dovada este plină de fapte care confirmă că iniţiatorii şi inspiratorii luptei împotriva autorităţilor române, pentru ieşirea Basarabiei din componenţa României, erau, în principal, fie cei originari din mediul jumătăţii nemoldoveneşti a populaţiei, fie oameni pregătiţi special şi strecuraţi din Rusia în Basarabia”.
